Vroiam sa spun ca mi-ati lipsit…

Mai vroiam sa spun ca de 8 ani v-am asteptat. Ca din 2000 am si uitat cum este sa ai emotii pentru Romania, sa iti faci calcule peste calcule, sa te gandesti toata ziua numai la meciul de diseara. Sa iti cumperi bere, alune, seminte si sa te asezi la televizor ca intr-o ceremonie aproape sacra. “Ii batem azi!”, “Ne calificam, va zic eu!” erau incurajarile venite din partea tuturor. Stiam ca o data cu mine aceleasi ganduri le mai au inca cateva milioane de romani. Era o solidaritate pe care o simteam ca pe un lucru concret. Astea au fost sentimentele pe care le-am trait in 94, in 96, in 98 si in 2000. Eram fericit si chiar ma gandeam sa scriu, sa ma adresez direct tricolorlor si sa le spun ca mi-au lipsit. A venit insa, parca un pic prea repede, meciul cu Italia. Si tot dorul, toate senzatiile s-au spart mai repede decat un balon de sapun. Au venit alte doruri, alte senzatii. Dorul de duca, de exemplu, dorul de a pleca dintr-o tara care nu a fost facuta sa castige. De a vedea cum e sa iti joci soarta cu tarie si daca mori, sa mori frumos. Am simtit atunci senzatia ca tot acest spectacol nu mi-a lipsit deloc. Era doar impresia mea asa cum si un drogat are impresia ca o injectie il va aduce in extaz. Mi-am amintit imediat cum in 94 am luat gol in minutul 94. Cum in 96 nu am facut niciun punct. Cum in 98 ne visam deja campioni mondiali si ne-am vopsit toti parul in galben. Si cum in 2000 am parca nici nu am jucat cu Italia. Mi-am adus instantaneu aminte de toate frustrarile, de toate supararile si chiar de cateva lacrimi pe care le-am indurat pentru nationala Romaniei. Rusine Piti, rusine Chivu, rusine Mutu! Rusine ca ne-ati amintit ca suntem romani.

Iluzia lunii

Am aflat de o chestie incredibil de marfa. Se numeste iluzia lunii si este o iluzie optica care n-a putut fi explicata pe deplin nici in zilele noastre desi se stie de ea inca din antchitate. Ideea este ca o data la ceva vreme luna rasare si ramane chiar la linia orizontului, la est. Atunci se creazaacest efect foarte interesant care face ca 90% dintre oameni sa vada o luna marita, aproape gigantica. Stiu ca si eu am vazut asta acum vreo 2 ani si m-am speriat un pic :). Ceva de genu asta am vazut:

EXPLICATIILE:

Din ce am inteles cautand moon illusion pe wikipedia, sunt mai multe teorii populare. Una ar fi ca noi percepem cerul ca pe o suprafata mai mult lunga si lata decat inalta. De altfel si cand ne uitam la noir pe cei de deasupra noastra i vedem mai mari iar pe cei din departare mai mici, de aceea spunem ca ce e deasupra noastra e mai aproape decat ce e mult in departare, sau la linia orizontului. De aceea in mod normal cand luna se afla la linia orizontului creierul nostru se gandeste ca ar trebui sa o vada mai mica decat cand ea era in mijlocul cerului. Numai ca luna e la fel de mare!! De aceea intr-o incercare de a compensa aceasta dereglare, luna ne apare marita.

O a doua teorie spune ca un lucru pare mai mare daca este printre lucruri mici si pare mai mic daca este printre lucruri mari. Asta este o iluzie optica clasica. In imagine, cele doua cerculetel inconjurate dealte cercuri au aceasi marime desi nu ni se pare astfel. Asa si cu luna care la orizont ne apare printre copaci, blocuri, etc., adik lucruri mici - deci pare mare, fata de luna din mijlocul cerului care ne apare langa imensitatea boltei ceresti.

De ce nu avem voie sa visam?

Sa ne credem mai buni decat suntem. Sa credem ca-i putem bate pe cei mai tari, sa ne credem inteligenti, curajosi, disciplinati, talentati. De ce trebuie sa realizam zi de zi, pas cu pas, din ce in ce mai apasat, profund si mai profund, ceea ce suntem cu adevarat? Am aratat in meciul cu Olanda ca suntem o echipa care asteapta mai mult de la altii decat de la ea. Care vrea sa invinga nu prin forte proprii, ci ajutata de altcineva. Care e mai buna sa cerseasca decat sa cucereasca. Care nu stie sa se concentreze in momentele decisiv. Care nici nu poate dar nici nu vrea. Da, stiam. Asa suntem noi, romanii. Insa chiar oamenii in care ne puneam sperantele, de care depindea fericirea tuturor, sa ne aminteasca asta atat de crud? Rat nu a mai alergat si nu a mai muscat din gazon ca in meciul cu Italia. Codrea nu a fost deloc prezent in joc si atuncicand a avut mingea, a gresit. Goian si Tamas au fost prea greoi si imobili pentru niste atacanti rapizi, inteligenti, foarte diferiti de Luca Toni. Contra n-a facut nimic nici in aparare nici in atac. Banel a alergat tot meciul pe banda lui in rest a gresit tot. Pe Chivu nu l-am vazut decat de doua ori avand mingea. Toata lumea pasa spre Mutu care era permanent singur. S-a zbatut saracul, a tinut de minge cat a putut dar ce vroiati sa faca daca noi atacam in doi. Niculae, oricare dintre ei, zero barat la toate cele trei meciuri. Asta a fost echipa Romanei. Una caea intrat in terent pregatita sa piarda. Zic asta pentru ca ne-am lasat dominati de olandezi si in atac nu am facut nimic. Diferenta fatade primele doua meciuria fostca de data asta nici in aparare nu am facut nimic. Olandezii nu ne-au dat 10-0 pentru ca n-au vrut. Si-au pierdut atacurile pe greselile lor nu pe interventiile noastre. Nu am vazut nicio deposedare incredibila sau vreo respingere in apararea noastra. Olandezii au venit la fotbal pe plaja, in vacanta, si ne-au dat-o cu 2-0. Putea fi 10. Dar au zissa ne dea o sansa. Rezervele lor nu au jucat cu ambitie, nu au muscat din gazon. Au crezut ca asta vom face noi. S-au inselat. Au avut o echipa dezlanata, fara mari planuri tactice, care a jucat moale. Si ei probabil ca ne conmpatimesc. Sau spun cu superioritate: “Pai daca am fi jucat cu astia cum am facut-o cu Franta si Italia…” Romania nu a alergat in acest meci. Nu a pus osul la bataie. Nu s-a chinuit niciun pic. Am pierdut cu o seninatatecare ne doare pe toti. Probabil ca s-au vazut prea devreme cu sacii in caruta. S-au uitat mai mult in curtea vecinului decat la ei. De fapt si noi am vorbit mult mai mult de Olanda decat de echipa noastra. Au zis ca lucrurile se aranjeaza, si ca mai lasa ei mai dam noi, mai face un egal Italia cu Franta si bang!, fara sa jucam nimic, suntem in sferturi. Offf, m-am saturat de Romania. M-am saturat sa fiu roman. E tara unde nici visurile nu sunt frumoase.

Omul negru care ne poate califica in sferturi

Am vazut aproape toate meciurile, am citit ziarele si am ascultat toate comentariile de la acest Euro 2008. Romania ne-a dat emotii, ne-a dat bucurii si ne-a dat lucrul de care parca avem cea mai mult nevoie, sperantă. E un Euro cu meciuri frumoase, cu 3 echipe-spectacol, Spania, Portugalia si Olanda dar si cu meciuri bune pentru noi. Am reusit doua egaluri pana acum, cu Franta si Italia. Dar ce diferenta de stari avem acum dupa meciul cu Italia fata de prima partida. Mai tineti cum a fost cu Franta? Cand Romania nu a jucat nimic 90 de minute, cand nu reusea sa lege un atac si in care respingeam cu usurinta mingile trimise aiurea de francezi? Care nici ei nu au jucat nimic rezultand astfel cel mai prost meci de la acest Euro. Lasa domne’ ca suntem disciplinati, stim sa ne aparam, s-a zis atunci. Am scos un egal cu vicecampioana mondiala. Nimeni nu era insa cu adevarat multumit. De la presedintele federatiei pana la suporterul de 10 ani care vede pentru prima oara un turneu final. Stiut fiind ca suntem disciplinati si ca in aparare e greu sa ne dai gol, sa jucam si cu Italia precum cu Franta parea cea mai buna solutie. Italienii nu prea stiu sa atace dar au nevoie neaparat de victorie, deci o vor face. Noi daca am rezistat cu Franta rezistam si cu Italia si poate, doamne-ajuta, le-o dam pe contraatac. Codrea in locul lui Cocis si Florentin Petre in locul lui Banel sunt mutari defensive. Se zvonea ca va intra ofensivul Dica in locul lui Radoi. N-a intrat. Ne asteptam asadar la un alt meci cu fundul in poarta. Dar Piturca s-a gandit la altceva. Codrea si Radoi au tinut linia de mijloc neobisnuit de avansata, Florentin Petre zburda pe banda dreapta iar fundasii Rat si Contra avansau si ei deseori in atac. Astfel Mutu brusc n-a mai fost singur. Si s-a vazut. Am avut ocazii bune pe spatiul portii. Am marcat (un gol l-a care s-a vazut instinctul formidabil al lui Mutu care a urmarit decis un balon ce se indrepta spre capul unui adversar), am avut un penalty si puteam foarte usor bate campiona mondiala Italia. Totusi nu am vazut la final decat oameni fericiti si multumiti, spre deosebire de meciul cu Franta. Iata dovada ca se poate face o formatie ofensiva cu aceasi oameni cu care te-ai aparat 90 de minute si chiar daca stii formatia de start nu inseamna ca stii ce stil va avea echipa. Romania totusi nu a facut un meci foare bun. Nu am aratat deloc calitati individuale, fazele de atac nu au avut o fluenta extraordinara, nu am vazut momente de genialitate. Sa recunoastem, Romania nu a aratat ca o echipa mare. Cum nu a aratat nici Italia sau Franta. L-am vazut insa pe Daniel Niculae cum alerga in disperare la presing, pentru ca vedea ca nu-i prea iese jocul, l-am vazut pe Mutu cu lacrimi in ochi dupa penalty, l-am vazut pe Rat permanent incruntrat si concentrat sau pe Banel alergand ca nebunul cum nici la Steaua n-o face. In fine l-am vazut pe Cristi Chivu cantand din tot pieptul imnul nostru, desi este poate unul dintre cele mai urate. Asta inseamna determinare, vointa, ambitie. Caracteritici prea putin specifce romanilor. Am mai vazut cu totii solidaritate. Echipa este unita, joaca excelent la dublaj iar in atac nu e nimeni singur. Romania de asemenea sta foarte bine pe teren. Fiecare jucator isi cunoaste responsabilitatile si reusim sa acoperim toate zonele terenului. Am enumerat primele calitati care mi-au venit in minte. De acestea il consider principal responsabil pe omul negru, vesnic taciturn, permanent gata sa se supere pe jurnalisti dar care da dovada de geniu la acest Euro: antrenorul Romaniei, Victor Piturca. El a reusit sa disciplineze o echipa in care unii se considerau vedete iar altii fotbalisti de esalonul doi. Piti a reusit sa se adapteze din mers si sa transforme Romania intr-o formatie mult mai buna fata de primul meci. Un antrenor este responsabil si cu atmosfera de la lot si Pituca a reusit sa creeze una excelenta, un lot unit, in care toata lumea se ajuta, cum Romania nu a avut decat in momentele mari. Si aceasta ambitie extraordinara cu care jucam tot sub Piturca s-a construit. El ne-a calificat de altfel si la Euro 2000, si la tineret, la Euro 98. Avem in sfarsit un antrenor mare, care poate suplini diferenta de valoare intre echipe. Piti a pregatit fiecare meci de pana acum excelent. Francezii nu ne-ar fi dat gol nici intr-o mie de ani, pe Italieni puteam sa-i bate. Si cu Olanda vom avea o tactica excelenta. Sunt sigur de asta. Intrebat dupa meci, la Tvr, daca a construit o echipa mare, Piturca a spus simplu si foarte adevarat: “Mare esti cand obti performante mari.” Asa e Piti si voi le puteti obtine! Credem in asta mai mult ca oricand.

Trăiesc şi unii care nu se uită la Euro. Săracii! Trăiesc şi unii care nu se uită la Euro. Săracii!

Am pus mâna din întâmplare pe Jurnalul Naţional de luni. Ziua debutului nostru la Euro. Capul îmi vâjâia de analize, de opinii, de tot felul de scenarii. România nu avea nicio şansă dar nu avea nici ce pierde. Puteam face un meci mare. Simţem o emoţie vie, ca aceea de la testele din liceu pe care n-am mai simţit-o apoi în facultate. La 7 începea meciul. Tot ce am făcut luni s-a raportat la acea oră. Am luat ziarul de dimineaţă, mi-am notat să iau bere şi alune din timp, am fost atent la emisiunile de ştiri. Eram mai tensionat din oră în oră. Şi în această stare îmi pică în mână Jurnalul Naţional. Pe prima pagină, bineînţeles tricolorii. Însă din pagina doi au apărut nişte titluri pe care nu prea le înţelegeam scrise însă de oameni cu nume. Ceva cu trocul de la Biroul Electoral Central \ de Ion Cristoiu, ceva cu lupta pentru alegerile de peste o saptămână de Ciutacu. Ce alegeri, domnilor? Ce lupta? Azi joaca România, aţi înnebunit?? Mi-au trebuit câteva zeci de secunde în care să mă dumiresc: Aaa, saptămâna viitoare este turul doi la alegeri, exact! Adica iarăşi cu Blaga, iarăşi cu Oprescu? Câhhh… Nu mai vreau. Nu mai vrem de fapt. Diseară joacă România. La 10 e Italia cu Olanda. Mâine trebuie să vedem ce fac spaniolii. Lăsaţi-ne! Ce mai vrea Cristoiu cu toate conspiraţiile lui? Am închis uşor ameţit ziarul şi l-am aruncat departe. Timp de jumătate de minut apoape că am ieşit din atmosfera de euro în care intrasem aşa de natural. Nu mi-a plăcut. Politica mi s-a părut atât de străină, atât de ieşită din preocupările mele cotidiene, încât parcă nu se vorba de oameni ci de extratereştri. I-am văzut pentru o clipă pe Blaga şi Oprescu ca pe doi extratereştri a căror existenţă nu a fost încă demonstrată ştiinţific. Apoi i-am uitat complet. Visele au continuat cu Mutu, Bănel, Goian sau Chivu. Simţeam România alături de mine. Şi pe mine alături de cei 11 jucători.
Abia acum, după marele meci în care România a reuşit un 0-0 dar în care parcă ne-a lipsit curajul de a îndrăzni la mai mult, am realizat un lucru înspăimântător. Domne, Cristoiu şi Ciutacu nu scriau pentru ei. Chiar există oameni care nu sunt interesaţi de Euro. Săracii! Groaznic! Adică cum, să citeşti despre cum l-a mai susţinut Băsescu pe Blaga când România joaca peste câteva ore? Să te intereseze cum stă treaba la BEC când se joaca două meciuri pe zi de la Euro? Poate fac un păcat dacă îi deplâng pe cei neinteresaţi de Euro ca pe nişte bolnavi incurabil. Dar exact aşa m-aş simţi eu dacă mi-ai lua fotbalul zilele astea. M-am uitat la dezbaterile politice înaine de primul tur şi chiar am fost la vot. Însă acum e altceva. Şi e mult mai frumos aşa. La Euro chiar ţin cu cineva, mă simt solidar cu cineva şi am emoţii pentru această ţară reprezentată de 11 oameni. Sunt mult prea multe lucruri parcă care nu ne plac la România. Dar când jucăm cu Franţa, dispar toate. Rămâne doar pasiunea, dăruirea şi tensiunea. A lor şi a noastră, a tuturor. Cu politica nu e aşa. Nu a fost şi nu va fi vreodată. În concluzie, nu vă place fotbalul? Groaznic! Promit că o să solicit înfiinţarea unui teledon pentru sinistraţii care în frumoasele seri de la Euro, îl ascultă pe Vasile Blaga, Oprescu & comp.

În noaptea muzeelor am fost în … Fire!

De unde am plecat pe la 2 pentru că se golise deja tot. E drept, nici mai devreme nu era chiar foarte plin ceea ce m-a făcut să mă întreb: Chiar toată lumea e la muzee în noaptea asta?? De fapt, la ce-am văzut, probabil ca da. Coadă încă de la prânz la Antipa, coadă imensă şi la 12 noaptea la Muzeul de Artă, aglomeraţie şi puhoi de lume la Muzeul de Istorie. La ăsta din urmă am şi intrat dar am stat destul de puţin. Vroiam să stăm mai mult dar în afară de reproducerea după Columna lui Traian şi camera tezaurului nu mai era nimic de văzut! „Dar unde sunt obiectele din perioada lui Ştefan cel Mare, şi de mai târziu, până în zilele noastre?” – am întrebat-o eu pe o doamnă care părea să fie de la muzeu. „Sunt în depozite pentru că muzeul e în renovare.”. „Deci sunt unele camere închise?” „Nu, nu, asta sunt toate.” Păi şi atunci unde ar pune lucrurile din depozite mă întreb eu. Că cele 4 camere mari şi late erau toate pline. Şi ce e în renovare mai exact că eu m-am plimbat prin tot muzeul şi n-am văzut nimic. Ciudat, avem o istorie care începe cu perioada dacilor şi sare până la bijuteriile reginei Maria. Apoi se termină.
Nu-i condamn pe cei care au ieşit din snobism, poate că pentru prima oară, la un muzeu în noaptea asta. Te simţi oarecum ciudat când eşti numai tu într-un singur muzeu cum eram noi la Muzeul de Artă sau la Antipa altă dată. De fapt, la câţi vizitatori are MNAR, cre că în noaptea asta au intrat de vreo 5 ori mai mulţi oameni decât o să mai intre până la sfârşitul anului. Ceea ce e până la urmă un lucru bun. Pentru că oamenii care au fost la muzeu în noaptea asta nu s-ar duce şi nu se vor mai duce într-o zi obişnuită. Eu care sunt obsedat de idei pentru a duce oamenii spre cultură, trebuie să recunosc că noaptea muzeelor a dat lovitura. Cred că nouă, în ziua de azi, ne trebuie un pretext pentru orice. Nu mai exista artă pentru artă, cultură de dragul culturii. Cum adică dragă să mergem la muzeu, ce să caut eu acolo? A, dacă e Noaptea Muzeelor, atunci se schimbă lucrurile. Mai este şi spiritul de turmă care este adânc implantat în gena umană. E evident că te simţi mai bine, mai confortabil, mai sigur când mergi undeva cu o turmă de oameni decât când mergi doar cu unul. Oricum cred că nu merita să stai la imensităţile alea de cozi, chiar dacă este Noaptea Muzeelor. În rest fete drăguţe, care păreau inteligente, nu am văzut cocalari şi nici n-am auzit înjurături. Poate doar de la mine…
Desre Fire nu pot spune nimic interesant. Poate doar că era o tipă cu fustă lungă de două palme care mai stătea şi picior peste picior de i se vedea pizda. Şi asta în văzul tuturor, nu într-un separeu sau ceva. Am pus pariu cu un prieten căera curvă dar n-am avut curajul s-o întreb pentru că mi-era frică să nu mă bată proxeneţii . Am văzut şi câteva cupluri clasice – Lui îi place de ea şi ei îi place să danseze - , am văzut şi manelişti care dansau ca pe manele, etc.
Până la urmă partea bună a serii a fost că am ascultat în maşina unui prieten în sfârşit tot albumul de la Paraziţii, „Slalom printre cretini”. Superb. Genial. Paraziţii mă fasi\cinau la 17 ani, mă fascinează şi acum la 21.

Cea mai tare chestie pe care am vazut-o in ultima vreme

 Numele generic e de “The Trafalgar Square Freeze” si ideea e geniala…

Asadar aprox. 1000 de oameni au ramas nemiscati exact in acelasi moment in Trafalgar Square din Londra, la un semn secret. Ideea era ca dupa exact 5 minute sa se miste din nou si sa se comporte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat! Bineinteles ca n-au putut face asta dupa o asemenea chestie si au inceput sa aplaude iar unii chiar au facut un trenulet dupa cum se vede in clipul urmator

Cand facem si noi asa ceva in Bucuresti? Ar fi foarte, foarte tare! Eventual intr-o zona in care oamenii nu vin doar in trecere, cum e universitatea ci undeva unde vii ca sa te plimbi, cum ar fi de exemplu Cismigiu, in zona fanfarei. Intr-o duminica acolo ar merge treaba asta!

Cum îţi vine să renunţi la pasiunea pentru sportul numit box

24 februarie 2008, ora 4.30 AM (ora României), New York, USA

Avem un boxer neînvins, irlandez, susţinut de o puternică comunitate de compatrioţi, una din mândriile Irlandei, se discută ca în următorul meci să se bată cu Kelly Pavlik, marele campion al categoriei mijlocii.
Avem de cealată parte un tunisian care trăieşte în Canada, un palmares bunicel cu ceva înfrângeri, toate meciurile disputate în Canada, n-a auzit nimeni de el, nici nu e prea înalt şi are un vizibil surplus de kilograme.
Favorit este clar irlandezul. La pariuri tunisianul are o cotă de 9 fata de 1 si ceva adversarul său. Irlandezul are publicul de partea lui, s-a luptat cu adversari mai puternici şi e obligatoriu să câştige pentru a se lupta pentru 2 centuri mondiale cu Kelly Pavlik în meciul următor. Nu se pune problema învingătorului ci cât de impresionant va arăta irlandezul.
Surpriză însă! Tunisianul începe tare cu serii de croşee aruncate putenic în faţa irlandezului. Urmează o şi mai mare surpiză! Irlandezul pare incapabil să răspundă şi să se apere. Prima repriză o câştigă clar tunisianul. Şi a doua! A treia e ceva mai echilibrată dat în repriza a 4-a tunisianul revine cu acei pumni aruncaţi ca din fundul grădinii cu care îşi avariază rău de tot adversarul. Irlandezul nu-şi revine şi se târăşte până în runda a 8-a. Aici, încă o surpriză: arcada stângă a irlandezului cedează şi are jumătate de faţă acoperită de sânge. Nici în repriza a 10-a nu reuşeşte să-şi domine adversarul! Marele favorit termină meciul în genunchi. Cu faţa plină de sânge, cu majoritatea reprizelor câştigate clar de necunoscutul tunisian, irlandezul ar trebui sa fie cu moralul la pământ. A fost un meci frumos, ne spunem noi. Iată, o mare surpiză! – de aceea e frumos boxul.
Vine însă momentul pentru deciziile arbitrilor. Primul dă egalitate, 95-95. Cum se poate? ne întrebăm. Noi am văzut un învingător clar. Ceilalţi doi arbitrii dau acelaşi scor, 98 – 92. Ne liniştim, va câştiga meritat tunisianul. Dar incredibil!! Cei doi arbitrii au dat decizia în favoarea irlandezului!!! Acesta este anunţat învingător la puncte! Si atenţie, cu 8 reprize la 2!! Nu mai putem zice nimic. Închidem televizorul şi ne culcăm. Data viitoare o să ţinem minte să nu ne mai trezim noaptea să vedem box.

Pe boxerul irlandez il cheama John Duddy si traieste de ani buni la New York. Pe tunisian il cheama Walid Smichet si traieste la Montreal, in Canada de ani buni.

Am ascultat-o azi pe Elena Băsescu

A candidat pentru funcţia de secretar general al tineretului PDL, adică a 2-a funcţie ca importanţă în organizaţie. Îngrozitor. Absolut terifiant dacă te gândeşti că în viitorul apropiat Elena nu o să mai fie o tănâră (acum are 28 de ani) şi ar putea candida chiar pentru preşedinţie. Să lăsăm faptul că este „fata tatii” şi să ne concentrăm la ce spune. Nu am văzut niciodată în viaţa mea pe cineva care să vorbească atât de plat, atât de timorat şi cu clişee atât de evidente. Şi asta la televizor, în văzul întregii ţări. „Numai pentru că mă cheamă Băsescu nu înseamnă că nu sunt o tânără ca şi voi…şi trudesc alături de voi… Ideologia politică şi crezul într-un ideal cred că se transmite din generaţie în generaţie…” Elena ar fi fost excelentă în timpul comunismului. Ca propagandistă în aparatul ideologic sau ceva de genul ăsta. Serios, cred că şi-a greşit epoca. Cu fraze de genu idealul care se transmite din generaţie în generaţie sau cu „vreau să trudesc alături de voi” s-ar integra perfect în tipologia discursurilor din partidul comunist român. Dar şi tonul cu care vorbeşte. Total impersonal, fără nicio nuanţă în glas. Mai ştiţi cum se se scuza cel mai leneş copil din clasă când nu şi-a făcut tema? „Nu am caietul la mine. L-am uitat acasa…” – cu un ton spăşit, plat. Exact aşa vorbeşte şi Elena Băsescu. Oricine s-ar descurca mai bine ca ea. Toţi invitaţii lui Dan Diaconescu vorbesc infinit mai inteligent şi dau impresia de mai multă substanţă decât fata lui Băsescu. Ogică e Cicero pe lângă Elena. La fel şi restul de criminali şi de violatori analfabeţi care intră în direct.. Nu ştiu cum poate să vorbească în felul ăsta. Îşi învaţă textele de acasă? Am mai ascultat-o şi în emisiune la Antena 3.La un moment dat nu-i mai ieşea un cuvânt… s-a bălbăit de vreo 3-4 ori şi pe urmă cică „Mă scuzaţi…” Astea sunt gesturi de om politic. Amuzant a fost şi răspunsul la întrebarea ce sfaturi i-a dat tatăl ei: „Mi-a spus să vorbesc rar” Atât? „Atât” Foarte interesant! Mai am o întrebare foarte prostească. Cum naiba poate un preşedinte, care trebuie să fie imparţial, fără culoare politică, etc., să aibă o fiică membru într-un partid politic şi mai mult, cu funcţie de conducere înacel partid? Nu ar trebui ca funcţia de preşedinte să vină şi cu un anunţ de genul acelora de la tombole („angajaţii şi rudele companiei nu au voie să partcipe”)? Are e drept şi un avantaj Elena. Arată bine! Cel puţin aşa mi se pare mie. E drăguţă. Îmi plac ochii ei permanent sticloşi, îmi plac şi buzele ei mari şi cărnase care mă fac să mă gândesc la prostii. Toate camerele de televiziune erau cu zoom pe figura fetei lui Băsescu. Abia aştept să văd cu cine se mai combină! Cât despre cariera politică, lasă-ne frate în pace. Pe bune, vorbesc serios, vreau să privesc la viitor cu optimism, aşa că lasă-ne!

“O zi din viata lui Nicolea Ceausescu” - cronica subiectiva

O piesă de teatru, la Teatrul Mic, cu Floriiiiin Calinescu, Coca Bloos si Mihai Dinvale(cel mai bun din aceasta piesa). De Denis Dinulescu si regia de Alexandru Tocilescu.

Distributie celebra, regie celebra, teatru celebru. Desi piesa se joaca de doi ani m-am dus abia acum. Si aveam asteptari mari. Doar poate ca m-am asteptat eu la ce nu trebuia. Pentru ca piesa e o descriere de 2 ore si 45 de min. despre cum diversi oameni in diverse perioade de timp il pupa in fund pe Ceausescu. Se vrea o comedie. Dar cum pot eu sa rad cand Romania a pierdut 45 de ani de istorie? Plus astia 20 de ani care tot din cauza comunismului ii pierdem?
Cum pot sa rad cand eram condusi de un iditot? Cand nu puteai scria, cand nu puteai vorbi, cand nu puteai trai?
Cand salam se punea in vitrine numai cand trecea pe strazi Nixon? Cand generatii trebuiau sa stea la cozi imense si sa alerge la magazin cand aflau ca s-a bagat carne? Cand nu aveam dreptul decat la 20 de oua pe luna?
Cand pana la urma atatia oameni si-au irosit vietile! Sau bucati, mai bine zis halci din viata! Cum pot sa rad? Chiar si eu care n-am trait decat primii 2 ani din viata in comunism!
Mihai Dinvale a fost excelent. Calinescu – asa cum il stim cu totii! Glumele, bune. Fetele din sala, frumoase (pacat ca erau insotite ). Dar in rest a fost mai mult drama decat comedie. Nu e drama mea. Nu e neaparat drama celor din jur, a familie, samd. E drama Romaniei. Si asta ma inspaimanta cel mai tare! Au fost unele momente cand mi s-a zburlit parul de pe mine. Oi fi eu prea sensibil. Dar cum puteam sa rad cand replica de final a lui Ceausescu, spusa de undeva de dupa moarte, a fost: „Să trăiţi bine!”?
Da, ştiu, cei care ne conduc ne-au condus şi înainte. Cei care trăiesc bine acum, au trăit bine şi înainte. Ştiu şi asta, cei care se chinuie acum, s-au chinuit şi înainte. Sa facem haz de necaz propuneţi voi? M-am săturat. Eu vreau acum să fac necaz de haz şi să vă spun că piesa a fost mai mult dramă.
Dacă vrei să te revolţi, dacă vrei să „îmi venea să râd dar parcă să şi plâng în acelaşi timp” – cum a spus maicămea după piesă, dacă vrei să vezi nişte actori foarte buni şi dacă vrei să mai ieşi în oraş, dute la „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”. Se joaca de 2 ani jumătate cu sala plină. Se pare deci că ne place să facem haz de necaz. Mie însă, din păcate, nu-mi place.