Elogiul frumuseţii
Am văzut azi o fată frumoasă în metrou. Dar ce zic frumoasă. Era incredibilă! Şî acum, când mă gândesc la ea, simt că-nnebunesc. Ce ochi! Ce buze! Ce figură! Am stat cu fata asta doar 2 staţii. 2 staţii în care m-am holbat în continuu ca idiotul la ea. Am privit-o cum râdea cu prietena ei, cum se uita mirată în jur, cum se dezechilibra la frânele trenului,… M-au fascinat ochii ei albaştri sclipitori. Ca de cristial. Şi forma lor, ca de migdale. Dar ce privire! Căci ochii nu sunt nimic fără privire. Ştiţi cum se uită un fotomodel la aparatul de fotografiat? Asta era privirea ei. Tot timpul numai aşa se uita! Şi buzele!… Subţiri, dar foarte marfă. Dădeau impresia de gingăşie, de absolută delicateţe. Nu am putut să-i văd cum trebuie corpul, dar chiar nu mai conta. Nu era grasă, şi asta îmi e de ajuns.
Am stat ca prostul hipnotizat 2 staţii. Până când ea a coborât Atunci, chiar înainte să facă pasul pe peron, mi-a aruncat o privire. O privire neutră dar ce contează, când era adresată numai şi numai mie. A plecat apoi. M-a lăsat „Pustiit,/ vestjitş şi amorţit,/ şi cu dorul singurel,/ să mă-ngân numai cu el/”.M-am simţit trist. Cu adevărat trist. Am simţit mai puternic ca oricând expresia „a lăsat un gol în mine”. Poate e ciudat să spun asta despre o tipă pe care nici n-o cunosc. Dar era frumoasă. Şi eu apreciez frumuseţea mai mult ca orice…!
Se vorbeşte în mare de 2 calităţi ale omului: Inteligenţa şi frumuseţea De aici se pleacă. Ar mai putea fi şi cultura dar la întrebarea poţi să fii cult fără să fii inteligent, răspunsul este nu. Un om cult nu înseamnă un dicţionar ambulant de date şi cifre, ci un om care înţelege cultura. Şi pentru asta îţi trebuie eviden inteligenţă. Deci am lămurit că în inteligenţă intră sau poate intra cultura. Rămân cele 2 mari calegorii. Evidente. Poţi spune despre cineva imediat cât de frumos şi după câteva întâlniri cât de inteligent e. Sunt categorii atât de generale, încât oamenii sunt imposibil de diferenţiat numai după aceste 2 criterii. Cu toate acestea, haideţi să încercăm o ordonare a priorităţilor măcar între inteligenţă şi frumuseţe. Aşadar, ce e de preferat? Un om inteligent sau unul frumos? Sau mai degrabă inteligent sau frumos? Pentru relaţiile de amiciţie, mi se pare evidentă întrebarea. Cine preferă un prieten prost dar care să arate bine? Lucrurile se complică când vorbim despre persoane cu care am vrea să fim împreună. Şi aici opinia generală este că trebuie căutată inteligenţa. „E superioară, e o calitate cu adevărat.”, „Oamenii care nu reuşesc să vadă dincolo de aspectul fizic, sunt superficiali.”, „Contează numai frumuseţea interoiară!”. Sunt fraze pe care le-am auzit de atâtea ori încât au deveni clişee. A fost un timp când şi eu gândeam aşa. Dar acum, strig sus şi tare, frumuseţea contează mai mult! Frumuseţea e mai importantă pentru că ea, şi numai ea singură vine de la Dumnezeu
Inteligenţă nu ne e şi ea dată? NU!! Un copil nu se naşte inteligent. Ci devine. Dacă are părinţi care să-l înveţe ce e bine şi ce e rău, care să-i deschidă ochii, care să-i transmită din învăţătura vieţii. Dacă are bunici care să-i citească poveşti, care să-l povăţuiască şi care să-i arate exemplele personajelor fantastice din basme, atunci va deveni un copil inteligent. Dacă de mic e învăţat să fure, să înjure, să facă glume proaste şi caterincă. Dacă nu i se citeşte măcar un rând, să vadă cum sună o carte, atunci va deveni un copil prost. Dacă sunt un om inteligent, sunt datorită basmelor copilăriei care mi-au deschis gustul pentru lecturile de mai târziu. Sunt datorită poveştilor tatălui meu privind istoria şi politica marilor ţări care mi-au deschis gustul politică şi istorie. Dacă acum pun întrebări şî încerc să caut răspunsuri, este pentru că în copilărie am fost învăţat să pun întrebări şi mi s-au dat răspunsuri. Dacă la şcoală am fost interesat de istorie, geografie, matematică, etc. este pentru că le-am văzut preţuite în familie. Toate acestea m-au făcut inteligent. Dacă n-aş fi pus întrebări, dacă n-aş fi citit, dacă m-aş fi învăţat cu indiferenţa, aş fi fost prost. Dacă aş mai fi avut o viaţă, aş lua un copil mic, de 2-3 ani, ai cărui părinţi să fie neapărat puşcăriaşi, sau măturători sau din ăia care strigă „Sticleeee! goale! luăăăăămm!!!” şi l-aş creşte. I-aş arăta ce e bine şi ce e rău, l-aş sfătui, i-aş citi basme, i-aş povesti despre pasiunile mele. Aţi observat că oamenii cu pasiunii de obicei sunt inteligenţi? Şi că de obicei pasiunile se moştenesc în familie? Ce pasiune are cineva care strânge fiare vechi? Şi ce pasiune să transmită copilului? L-aşcreşte pe acel copil cum aş putea eu mai bine şi aş demonstra lumii că am dreptate!
Asta e. Contează educaţia copilăriei. O simt foarte bine în mine. Asta e inteligenţa. O calitate dobândită. Pe când frumuseţea… Aici vorbim de altceva. Discutăm la un cu totul alt nivel. De ce ne-a făcut Dumnezeu pe unii mai frumoşi? Habar n-am. Dar ce ştiu cu siguranţă e că el a hotărât asta. Şi mă închin la frumuseţe ca la un miracol divin. Când văd o fată frumoasă, văd un miracol. Şi nu mă pot abţine să nu tremur tot, să nu mă bâlbâi, să nu fac ochii mari şi să nu mi se înmoaie picioarele. Pentru că mă închin la frumuseţe ca la un idol. Pentru că apreciez frumuseţea mai mult ca orice…!
